Ce-mi doresc de ziua mea, ca profesor? (I)

Sunt un profesor de matematică, devenit profesor în 1990, imediat după revoluție. Au trecut 25 de ani de muncă didactică, tot atât cât au trecut și pentru România democrată. Acum la aniversare, o zi a educației stabilită la nivel mondial ca fiind în 5 octombrie, mă opresc din vârtejul vieții și mă întreb: ce-mi doresc de ziua mea, ca profesor? Unii ar crede că îmi doresc bani, alții poate ar crede că mi-aș dori o mașină scumpă, o casă la munte și o alta la mare. Să vă spun sincer? Nu, nu doresc nimic din toate acestea. Ceea ce-mi doresc este în mod firesc legat de școală, de meseria pe care o îndrăgesc mai presus de orice și pe care, dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege-o din nou fără șovăire. De fapt, știu că am vrut să devin profesor dintotdeauna. Îmi plăcea în copilărie să mă joc „de-a școala”, cu cataloage scrise de mână, în care sârguincios dădeam note copiilor de vârsta mea cu care mă jucam (ei erau elevii, eu evident eram profesoara). Am ales matematica, pentru că mi-a plăcut. Am înțeles-o, am învățat-o cu plăcere, chiar dacă nu aveam la matematică numai note de 10 (profesorul știindu-mi pasiunea, mă șicana și mă chinuia de multe ori și cu note mici, care mă ambiționau mai abitir). Despre matematică și rolul ei în școală cu siguranță voi reveni.

Dar acum vreau să revin la ceea ce-mi doresc eu ca profesor de ziua mea.

• Îmi doresc un sistem de învățământ care să nu fie reformat în fiecare an, în care să existe manuale moderne, care să nu necesite achiziționarea obligatorie a altor auxiliare curriculare (mai pe românește, culegeri sau ghiduri) care să contribuie la bunăstarea unor edituri „de casă”. Da, avem nevoie de culegeri, dar nu câte 2-3 cumpărate anual de elevi. Mulți își amintesc de celebra culegere a lui Gheba. Știai să rezolvi problemele din „Gheba” erai bun la matematică. Nu de puține ori ca profesor am scos-o din bibliotecă (ca elevă am rezolvat-o pe nerăsuflate, îmi plăcea și știam că dacă rezolv din această culegere învăț și înțeleg matematica).
• Îmi doresc o școală simplă, dar eficientă fără n’șpe mii de comisii, majoritatea inutile, din care profesorii musai să facă parte, le place sau nu, și pentru care trebuie puse la punct bibliorafturi cu tone de hârtii inutile, care să dovedească cât de „minunat și extraordinar” este totul în școală și cu mult prea mult timp consumat degeaba. Inventarea bibliorafturilor din învățământ nu este asumată de nimeni, dar se știe de unde a început această „modă”. Nu nominalizez.
• A, am ajuns la hârtii. Astea sunt nenorocirea momentului: orice faci musai trebuie dovedit printr-o hârtie cu 3-4 ștampile, ca să aibă „valoare”. Că-ți faci sau nu treaba în clasă, că-ți pregătești sau nu în mod creativ lecțiile, că folosești resurse moderne și că vrei să aplici e-learning, blended-learning, flipped-classroom etc. este prea puțin important. Trebuie (!?), e obligatoriu chiar, să ai 3-4 bibliorafturi de hârtii care să demonstreze că ești nemaipomenit ca profesor. Nu ai? Nu ești bun. Asta este o altă dorință a mea: să dispară dosariada și tonele de bibliorafturi aiurea din învățământ. Trebuie să aibă valoare ceea ce faci în clasă. Elevii trebuie să fie bucuroși pentru că participă la ore creativ organizate și în care se implică de bunăvoie, nu pentru că „doamna profesoară ne-a dat până mâine de rezolvat 20 de pagini de probleme” și pe care le rezolvă tata, mama, bunica și chiar și mătușa, ca să meargă copilul a doua zi la școală cu tema făcută. Nu cantitatea trebuie să fie importantă, ci calitatea.
• Îmi mai doresc o legislație statornică, clară, fără ambiguități, aplicabilă și de durată. Cred că s-a pierdut numărul ordonanțelor, care completează/actualizează/modifică legea, dar și numărul legilor dedicate educației. Elevii (implicit și părinții) trebuie să știe atunci când încep școala, când au de susținut examene, din ce discipline susțin examenele respective, cât contează rezultatul obținut la aceste examene pentru pasul următor, în continuare studiilor. Și nu doar atât.
• Îmi doresc resurse moderne pentru învățământ: accesul la un laborator de informatică să nu se facă numai pentru orele de informatică, ci și pentru alte discipline. Dacă am nevoie să desfășor o oră într-un astfel de laborator, trebuie să negociez cu colegul care predă informatică, să mă lase și pe mine din când în când acolo. Existența Internetului ar trebui să nu mai fie o problemă în acest moment, dar din păcate este și nu doar în școlile din mediul rural. Deși în statistici totul este minunat.
• Utilizarea resurselor digitale ar trebui să fie ceva firesc, așa cum și accesul la aceste resurse ar trebui să fie facil. Nu, nu mă refer la referate.ro sau alte site-uri de acest gen care nu au făcut altceva decât să dezvolte industria „copy-paste” încă de pe băncile școlii. Chiar nu ne mai mirăm că unele dintre doctorate se iau prin această metodă, atât timp cât încă din școală elevii s-au obișnuit să-și rezolve temele în acest mod.  Creativitatea nu se dezvoltă prin „copy-paste”, așa cum personalitatea unui om nu se poate copia.
• Îmi doresc părinți interesați de soarta elevilor, părinți care să nu vadă în profesor un dușman, care le chinuie odrasla și o supune la munci sisifice. Părinții ar trebui să ne fie parteneri și să înțeleagă că demersul nostru comun contribuie la dezvoltarea intelectuală și ca om a odraslelor lor. Există mulți astfel de părinți, așa cum din păcate există mulți părinți care consideră că o dată trimis copilul la școală, nu mai au nicio răspundere și nicio obligație față de acest copil. Școala rezolvă totul, el ca părinte este destul dacă-l hrănește și-l îmbracă (dacă face și asta…). Știți vorba aceea, când un copil face câte o năzbâtie, întotdeauna auzi din corul vocilor revoltate „Așa te-nvață mă la școală?”. Nu am auzit cred niciodată, „așa te-nvață mă părinții?”. Să nu uităm, din timpul unei zile 25% copilul este la școală, restul de 75% este în familie, ceea ce arată că familia și școala trebuie să fie parteneri în demersul educațional.
• Îmi doresc ca mass-media să prezinte și aspectele pozitive din învățământ. Să nu citesc despre olimpici numai pe Facebook. Vreau să-i văd la televizor primiți la aeroport, atunci când vin cu medalii (deloc puține!) de la olimpiade internaționale. Să văd că profesorilor, care pregătesc acești olimpici, li se aduc mulțumiri publice, nu prin câteva rânduri ascunse undeva într-un ziar local.

…….

Nu mai continui, deși mai sunt și alte dorințe. Dacă le înșir pe toate, trece ziua dascălilor și nu mai apuc să primesc nimic cadou. De fapt nu aștept niciun cadou. Aștept doar împlinirea dorințelor. Măcar a câtorva.

Până una alta, LA MULȚI ANI, iubiți dascăli!

Ce-mi doresc de ziua mea ca profesor? (II)