Nu mai vreau să lupt

În tot ceea ce am trăit până acum am fost marcată de luptă. Am luptat cu mine însămi pentru că am fost întotdeauna lipsită de curaj. Am luptat pentru a dovedi celorlalți că pot. Am luptat din teama de a nu dezamăgi și de a nu fi conform așteptărilor celorlalți. Am luptat să răzbesc singură, pe propriile-mi puteri, ca mulți alții, fără nici un ajutor, doar cu încurajările mamei atunci când mi-a fost alături. Și după mulți ani, am înțeles că trebuie să nu mai lupt. Am dovedit ce era de dovedit, am arătat ce pot, am arătat ce sunt.

De acum am hotărât să nu mai lupt. Să nu mai dovedesc că ceea ce spun este. Pur și simplu, încetez lupta. Pentru că am văzut că este inutilă, fără sens, doar mă stoarce de puteri și mă dărâmă. Pentru că dacă am încercat din răsputeri să nu-i dezamăgesc pe ceilalți, m-am trezit dezamăgită eu până în străfundul inimii. Pentru că am obosit luptând și am rămas singură în lupta mea, uneori neînțeleasă de restul.

Nu am trăit nimic ieșit din comun, nu am vrut să dovedesc nimic nimănui. Am vrut doar să fie bine, am strâns din dinți când a fost greu și asta nu de puține ori. Nu m-am plâns niciodată, decât atunci când nu am mai putut îndura.

Și am hotărât nu doar să nu mai lupt ci și să tac. Să tac, să închid ochii, să nu mai bag în seamă mediocritatea și nimicul care e în jur și să-mi trăiesc eu viața, așa cum pot, liniștită, retrasă, banală. E treaba mea, ce fac cu viața mea. Fără să mă mai obosesc inutil în lupte pierdute, pentru că nu sunt într-o anume tabără sau pentru că nu agreez anumite fapte ale unora, doar pentru a le face lor plăcere. Gata cu lupta pentru plăcerea și binele altora. De acum devin egoistă, voi lupta pentru liniștea mea, pentru banalul meu, pentru mine.

Și da, mai ales, profesional nu mai vreau să dovedesc nimic, pentru că de aici mi-am dat seama că trebuie să încetez a lupta și pentru că am dovedit destul. Vreau să mă așez în ultima bancă și să aștept trecerea anilor, spre acel obiectiv absurd, pe care personal îl urăsc, și anume, pensia. Sună groaznic să trăiești doar în așteptarea acelui moment, pe care este posibil să nu-l trăiești: ieșirea la pensie.

Dar, zbaterea și lupta de a dovedi că se poate, că dacă vrei ceva, muncind pe rupte și pe brânci, reușești să obții, nu-și mai au rostul, pentru că am obținut tot ce mi-am dorit. Vreau o liniște, mai ales profesional vorbind, pe care nu am mai avut-o de peste 15 ani. Vreau să fiu lăsată în pace, în banalul meu și să-i las pe alții să arate, că am luptat zadarnic, pentru că totul e atât de ușor.

Așadar, dintr-un luptător în linia întâi, nu doresc să fiu acum decât un biet soldat, aruncat în spatele frontului, așteptând lăsarea la vatră. Poate sună ciudat, dar am obosit și o repet doar ca să se înțeleagă că nu mai vreau să lupt pentru nimic. Gata cu pierderi inutile, cu zbateri fără rost.

Punct și de la capăt. Altfel.

P.S. Trebuie să fac o precizare, spre a-mi liniști prietenii. Am încheiat lupta în plan profesional, adică la serviciu. În rest, sunt și rămân o luptătoare.