Nu am mai scris de ceva timp. Motive „neserioase” de altfel: perfecţionări şi cursuri de perfecţionare (nenumărate), cursuri on-line, şcoală/serviciu şi de toate. Orice în afară de viaţă tihnită. Dar, acum a venit vacanţa.

S-a terminat cu examenele elevilor… şi ups! Nu pot sa trec mai departe. Examene. Mai există examene în această ţară? Da. Păi şi de ce ridică atâtea probleme? Hm!

De când şcoala s-a născut se dau examene.

Îmi amintesc de multitudinea examenelor mele. Dar parcă au fost în alt timp şi pe altă planetă. Nu se compară cu nimic de acum. O să vă enervez enumerându-le. Cei mai mulţi colegi, decreţei fiind (generaţia decreţeilor este generaţia anilor ’67-’70), sigur şi le vor aminti. În această formă descrisă de mine sau în forme echivalente. Evident că s-au întâmplat înainte de anii ’90. Păi ia să vedem:

• Examen de admitere în liceu (treapta I): discipline de examen – română şi matematică, concurenţă de 4 pe loc la liceul dorit de mine – liceu de matematică-fizică. Rezolvat!
• Treapta a II-a, după clasa a X-a: discipline de examen: matematică şi fizică; concurenţă – 2,5 pe loc. Rezolvat!
• Examen de Bacalaureat: la finalul liceului – discipline de examen: limba şi literatura română, matematică, fizică şi o probă practică (Deh! Deşi era liceu de matematică-fizică, făceam practică în lăcătuşărie şi a trebuie să fac o lucrare practică cu aşa ceva… no comment!). Rezolvat! De precizat: notele de la acest examen nu contau decât pe diploma de bacalaureat. La facultate nu te întreba nimeni de ele. Dar aveai nevoie de o diplomă. Onorabilă.
• Examen de admitere la facultate – Facultatea de Matematică: 3 examene, discipline de examen – 3 tipuri de matematică (algebră, analiză matematică şi geometrie); concurenţă: 7 pe loc. Rezolvat!
• Examene pe parcursul facultăţii: 10-15 pe an (m-am uitat în foaia matricolă şi am fost uimită – ’nşpe tipuri de matematici, mecanică, astronomie, pedagogie, psihologie, metodică, practică (inclusiv agricolă… cei care îşi amintesc ştiu despre ce este vorba…), practică pedagogică ş.a.). Rezolvate!
• Examen de licenţă. Rezolvat!

Au fost odată…

Evident pasiunea şi dorinţa m-au adus în sistemul de învăţământ. De douăzeci şi ceva de ani… Şi nu am scăpat de examene: examen de definitivat, examen pentru gradul didactic II, examen pentru gradul didactic I, examene de disertaţie (pentru două specializări postuniversitare) şi povestea continuă cu examene de absolvire a diverselor forme de perfecţionare şi specializare.

Hopa… destule veţi spune, dar încă nu s-a terminat. Vor mai urma şi altele. Dar mi le asum. Pentru că îmi iubesc meseria de dascăl. Şi mi le asum precum am făcut-o întotdeauna, serios şi responsabil, deşi în jurul meu, colegi de-un leat cu mine au lăsat ştacheta jos. Pentru că au obosit şi pentru că în jur miroase a nepăsare, a indiferenţă şi a „nu mai are rost”.

Acum, după această descriere a parcursului unui decreţel care serveşte ţara în sistemul de învăţământ ce văd?

Poliţie. Procuratură. Părinţi revoltaţi. Elevi „inocenţi”. Ziarişti care ştiu tot. Politicieni care ştiu tot. Miniştri supăraţi. Miniştri relaxaţi. Profesori arestaţi. Corupţie. Dare şi luare de mită. Şi altele.

Şi ce mai văd? Că s-a iscat o problemă naţională – problema bacalaureatului. Că toţi dau soluţii. Toţi scot ţara din impasul bacalaureatului. Toţi propun şi dezbat. La o problemă naţională care există nu de-acum. Şi nu din 2011, de când s-au introdus minunatele camere de supraveghere. Este o problemă de mai mult timp. Dar este o problemă cu soluţii care nu se întrevăd.

Ştiu că nu-mi veţi răspunde la întrebări. Dar vi le adresez.

Câţi profesori aţi văzut în aceste zile la televizor? Câţi dintre profesorii din ţara aceasta, care îşi văd de treabă şi care îşi fac meseria în mod conștiincios au apărut la televizor să explice care sunt adevăratele probleme ale sistemului? Câte soluţii serioase aţi auzit la problema bacalaureatului şi la problemele reale ale învăţământului? Cine şi-a pus în mod serios problema: de ce se întâmplă toate acestea? Cât de bine ilustrează probele de la bacalaureat profilul liceului absolvit? La câte facultăţi nu se cere media de la bacalaureat? Cât de mult contează un dosar cu hârtii?

O, despre dosariada din învăţământ vreau neapărat să revin în alt context. Un context dedicat dosariadei. Şi cât de curând. (am scris mai jos un comentariu la articol … apropo de dosariada profesorilor).

Doar o paranteză o să fac despre pregătirea examenului de bacalaureat: ştiţi câţi elevi participă la orele de pregătire oferite gratuit de şcoală pentru pregătirea examenului? Vă spun eu: un număr infim…2-3 dintr-o clasă! Să vă mai spun ce am auzit din partea elevilor: „Pentru ce să învăţ? Oricum nu-l voi lua. Şi vreau să plec dincolo, să lucrez câţiva ani şi să mă întorc milionar în România, să trăiesc o viaţă de huzur (ce vise!)”. A… şi încă ceva: se întorc, rezolvă cumva problema „bac-ului” (nu, nu vorbim despre bacul cu care se trece Dunărea la Bechet…, vorbim despre bac-ul=bacalaureat), urmează o facultate la „degeaba” (pardon, la distanţă) şi intră în rândul populaţiei şcolite. Totul e o chestiune de bani şi timp. Care în câţiva ani se rezolvă. Şi din aceiaşi bani îşi achiziţionează şi un colorat carneţel (de partiduleţ, evident) care îl propulseze sus. Şi gata. S-a ajuns şi te priveşte de sus.

Păi tu ăl de l-ai şcolit şi l-ai ameninţat că „pică bac-ul”, tu amărâtule ai rămas tot cu salariul tău de 200-400 de euro (400 de euro înainte de pensie, după o viaţă dedicată învăţământului…nu mai devreme) şi-ţi vezi de treabă aşa cum îţi impun cei de sus: de multe ori aberant, fără noimă şi fără finalitate. Dar tu eşti vinovat! Pentru că tu l-ai adus aici, adică acolo. Şi eşti vinovat şi pentru că taci. Mai ales pentru că taci.

Însă… nu. Nu generalizăm. Nu ne referim la acei copii care învaţă responsabil şi conștiincios, care promovează Examenul de Bacalaureat cu succes, care obţine rezultate remarcabile la Olimpiade Naţionale şi Internaţionale, care urmează facultăţi de prestigiu în străinătate etc. Şi nu sunt puţini. Despre ei nu vorbim. De ce să arătăm că există şi lucruri bune şi frumoase în învăţământ? De ce să vorbim despre profesorii creativi, care din nimic produc minuni? De ce să spunem că există profesori dedicaţi, care fac navete de zeci de kilometri, care-şi cheltuiesc din propriul salariu sume considerabile pentru a elabora materiale utile elevilor, care se dedică cu sufletul educării elevilor? De ce să vorbim despre aşa ceva?

Ce face mass-media? Vorbeşte despre corupţia care a înecat învăţământul. Vorbeşte  despre cei câţiva care aduc o umbră peste sistem. Mai bine agită şi denigrează decât să provoace o dezbatere serioasă cu oameni de la catedră (nu cu aceiaşi oficiali…ci cu cei de la munca „de jos”, de la catedră) care ştiu cel mai bine care sunt problemele sistemului şi care pot propune soluţii.

Poate totuşi se va întâmpla minunea în care noi profesorii de rând să ne luăm curajul în dinţi şi să spunem lucrurilor pe nume: ce trebuie să schimbăm, ce trebuie să păstrăm, ce trebuie să îmbunătăţim şi cum să facem toate acestea. Implicându-ne şi spunându-ne cu curaj părerea. Dar fiind vorba despre o minune, rămâne iluzorie.

Până atunci privim cum bacalaureatul a devenit „bau-bau-ul” fără de sfârşit al învăţământului. Privim, plecăm capul şi executăm. Şi mai ales tăcem. Dar trebuie să avem curajul şi să ne asumăm schimbările care se impun şi despre care trebuie să vorbim.

Să sperăm într-o bună trezire a învăţământului românesc.

Până una alta, vă doresc vacanţă plăcută, pentru că este vremea şi timpul concediilor!

Sper… doresc… aştept o nouă primăvară…

Vreau primăvară. Să-mi descătuşez gândurile. Să am mai multă lumină de la soare. Să văd florile primăverii cum se răsfaţă. Să văd cum învie natura. Să văd verde. Să văd viaţă.

Am văzut ieri o albinuţă nerăbdătoare. Am pus în geam o zambilă frumos mirositoare şi albinuţa, cu hărnicia ei nemăsurată fura parfumul fiecărei flori. Şi în plus avea picioruşele pline, dar pline, cu polen. Am privit-o cu o totală admiraţie şi am văzut totul în ea. Gingăşie, hărnicie, nerăbdare – viaţă! Adorabilă făptură!

De aceea … vreau să vină primăvara!

Şi… sper să vină primăvara. Mai repede.

Şi odată cu ea să revin şi eu. Să-mi revin şi eu.

FACEBOOK?

Cum, nu ai încă un cont pe Facebook? Vai, dacă nu ai cont pe Facebook , nu exişti!

Aţi auzit aceste cuvinte vreodată? Dacă da şi v-aţi simţit ruşinat că aţi „îndrăznit” să nu aveţi un astfel de cont, înseamnă că ar trebui să fiţi felicitat. Pentru că aţi rezistat. Pentru că aţi reuşit să supravieţuiţi modei feisbuc (permiteţi-mi să-i spun de acum aşa: feisbuc… Că vorba aceea: „monseur citeam, monseur scriam”…).

Dar, de teama „judecăţii prietenilor fesibuchişti”, în momentul în care aţi avut primul contact cu Internetul, cuminte şi repede v-aţi creat acest cont. Cu un profil cât mai real. Ce a urmat? Nebunia de a avea cât mai mulţi prieteni. Cică dacă ai mulţi prieteni pe fesibuc eşti bun. Lista ta trebuie să fie cu cât mai mulţi prieteni. Te trezeşti că ai prieteni despre care nu aveai habar pe unde mai sunt, că ai prieteni pe care nici măcar nu-i cunoşti din viaţa de zi cu zi, că ai „prieteni” care nici măcar nu au un nume… sunt doar nişte membrii ai feisbucului care te miri cu ce te încântă şi ce nume au: nume de emisiuni, nume de ziare, bijuterii, oferte etc. Dar nu contează… Trebuie să ai cât mai mulţi. În alergătura de a-ţi mări lista de prieteni, cunoscuţi sau nu, începe nebunia pozelor. Îţi spui: „vai, trebuie să postez poze… să vadă lumea că exist şi mai ales, cum exist”. Te trezeşti că postezi poze, pe care la un moment dat nu ai fi vrut să le împărtăşeşti nimănui. Dar, le postezi… să vadă lumea că ştii să faci poze, că ai aceste poze, sau pur şi simplu că postezi poze. Doar trebuie să fii în trend.

Şi încă ceva. Cum a fost campania electorală, încheiată nu de mult timp? Cum vi s-a părut? Nu-i aşa că s-a mutat în virtual? Aproape în întregime. Amintiţi-vă paginile de feisbuc pline de pozele politicienilor deveniţi peste noapte prietenii tuturor. De mesajele politicienilor, care vă spun „la mulţi ani” la aniversarea zilei de naştere. Nu cred că există printre noi din aceia care să nu aibă nici măcar un singur politican în lista de prieteni. Şi cât de încântaţi sunteţi când aveţi o notificare din partea unui politican. „Vai, m-a băgat în seamă şi nici măcar nu mă cunoaşte” vă spuneţi. Dar sper că aţi fost conştienţi că în spatele unui frumos profil de politician de pe feisbuc, se află o altă persoană, care are sarcină precisă de partid să aibă activitate zilnică pe feisbuc în numele politicianului titular de cont.

Cu trecerea timpului te trezeşti că primul lucru pe care îl faci dimineaţa este să deschizi feisbucul. Cine mi-a mai transmis vreun mesaj? Ce notificări noi mai am? Ce persoane mai vor să facă parte din lista mea de prieteni? Câteodată însă, nu găseşti nimic nou atunci când deschizi feisbucul. Şi atunci te umpli de dezamăgire. Of, au uitat de mine? A, nu. Cu siguranţă nu au avut timp, îţi spui. Te trezeşti că accesezi tot mai des feisbucul, că stai tot mai mult în faţa calculatorului (sau tabletă, sau smartphone, ce-o fi…). Eşti cu ochii pe ceea ce fac prietenii tăi. Între timp cauţi persoane de care aproape ai uitat, ca să te împrieteneşti cu ele. Lista ta este tot mai lungă. Oau! Este în regulă. Eşti un om cu mulţi, chiar foarte mulţi „prieteni”.

Dar… Trebuie să recunosc şi eu am fost prinsă în această nebunie. Am avut sincere momente de bucurie când mi-am regăsit vechi colegi din liceu sau prieteni din copilărie sau adolescenţă. Am avut şi am regrete că pe unii nu i-am găsit.

Şi apoi am căzut pe gânduri. De ce? Pentru că văd ce se întâmplă şi sunt dezamăgită. Pentru că mesajele de sărbători nu le mai transmitem prin viu grai. Pentru că postăm un mesaj pe feisbuc, sau trimitem un e-mail şi cu asta ne-am achitat de această „datorie”. Nu mai existăm decât virtual. Am ajuns să ne trăim viaţa în acest virtual. Şi nu cred că este bine. Viaţa trebuie trăită în mod real.

Ia gândiţi-vă puţin. Câţi prieteni aveţi acum? Nu, nu mă refer la lunga listă de prieteni de pe feisbuc. Cu câţi prieteni vă sunaţi la telefon sau vă întâlniţi din când în când pentru a avea discuţii amicale? Nu, nu pe fugă şi în graba de a pleca cât mai repede pentru a ajunge acasă la acelaşi feisbuc. Dar de când nu ai mai fost la un pahar de vorbă cu prietenii tăi din viaţa de zi cu zi? Câte poze faceţi în momente dragi, dar nu cu gândul de a le posta pe feisbuc? Mulţi spuneau pe aici, că preferă să stea pe feisbuc, decât să se uite la televizor. Preferă să dialogheze virtual cu prietenii. E mai comod aşa. Dar oare e normal?

Vă place viaţa virtuală? Vi se pare că nu se mai poate fără asta? Da, ştiu. Mi s-ar putea răspunde că nu mai avem timp. Că timpul s-a comprimat şi este mai uşor să luaţi legătura cu prietenii în acest mediu virtual, decât să vă întâlniţi. Timpul nu vă permite. Ce bine că avem pe cine să dăm vina: timpul! Acest timp care este vinovat de tot şi toate. Timpul care trece, timpul care ne face să ne trăim viaţa în fugă, timpul care ne îndeamnă să facem economie de viaţă.

Îţi aminteşti cum a început nebunia? Cu o simplă întrebare: „ce cont ai pe feisbuc?”

Vă doresc o viaţă reală cât mai plină de prieteni şi de frumos!

În rest… ţinem legătura. Evident:  pe feisbuc!

Perioada sărbătorilor de iarnă îmi aduce aminte de copilărie. Şi implicit de liniştea şi frumuseţea acelei perioade – a copilăriei. Unică de altfel.

Cred că una dintre cele mai mari dezamăgiri pe care am avut-o în acea frumoasă perioadă a copilăriei, a fost atunci când l-am prins pe „Moş Crăciun”. Exact în momentul în care punea cadourile sub brad. Am plâns că nu era cum am crezut, că nu „exista”, dar m-am făcut că nu e adevărat ce văd. Nu vroiam ca Moş Crăciun să nu existe. Era prea frumos ceea ce făcea şi cum făcea, ca să spun că nu există. Aşa că o spun: întotdeauna pentru cei care sunt „cu-minţi” Moş Crăciun există.

Eu una mi-am propus ca mereu să cred în Moş Crăciun. Deşi au fost ani când am fost îmbrăţişată de singurătate (pentru ca aşa a fost să fie), chiar şi atunci, îmi plăcea să cred că vine Moş Crăciun. Şi venea, pentru că-l aşteptam şi-l primeam cu drag. Chiar dacă îmi împodobeam bradul singură, chiar dacă aprindeam lumânarea roşie de Crăciun singură, el venea. Îl simţeam împrejurul meu. Chiar şi numai pentru liniştea care mi-o aduceau acele zile ale sărbătorilor de iarnă, simţeam că Moş Crăciun a venit.

Sunt absolut sigură că va veni şi în acest an. După ce se va sfârşi „sfârşitul lumii” mă pregătesc serios să-l aştept. Apropo: chestiunea cu „sfârşitul lumii” („programată” de mayaşi în 21.12.2012) cred că este pur comercială pentru unii şi, de nebăgat în seamă pentru toţi ceilalţi. Unica grijă a tuturor este, sau ar trebui să fie în această perioadă, pregătirea pentru sosirea Moşului. A Moşului care vine la toţi. Moş Crăciun, cel bun şi blând. Chiar dacă există şi dintre aceia care nu cred în el, chiar şi pentru ei, vine Moşul.

Oare ce mi-aţi răspunde dacă v-aş întreba: „Vrei să vină Moş Crăciun?” Cred, sau dacă vreţi am convingerea, că într-o mare măsură mi s-ar răspunde: „Da. Vreau!” Şi mai mult ca sigur, cei care mi-ar răspunde la întrebare nu sunt copii. Dar copilăria nu moare în nimeni, niciodată. Tuturor ne place să fim copii în suflet şi mai ales, să vină Moş Crăciun. Şi încă ceva: mulţi dintre noi nu vrem cadouri scumpe. Eu cel puţin vreau cadouri care nu se pot cumpăra. Şi mai mult ca sigur că mulţi dintre prietenii mei doresc la fel. Sănătate, iubire, linişte, pace… Nu doresc mult, dar întotdeauna primesc mai mult decât aştept.

Tuturor vă doresc să treceţi „sfârşitul lumii” cu bine şi la toţi, dar absolut la toţi, vă doresc să vină Moş Crăciun. Pentru că va veni. Punctual şi sigur. Cu sau fără săniuţă, cu sau fără reni. Va veni cu acele cadouri pe care le merităm fiecare dintre noi, aşteptate sau nu.

Sărbători fericite!

De ceva vreme m-am aliniat la modă şi am început să scriu pe un blog. Scriu, dar când am timpul şi dispoziţia necesare. Am o convingere destul de mare că e aproape în zadar, deşi am văzut din statisticile blogului că unele „chestiuni” sunt citite. Doar citite… Pentru că am pus de multe ori nişte întrebări la care aşteptam nişte sugestii, dacă nu nişte răspunsuri.

Dar, aşa cum mă cunosc eu, rămân perseverentă. O să mai scriu şi o să mai pun întrebări, chiar dacă nimeni nu-mi răspunde. Nu. Nu e o refulare. Nu e un perete pe care îl zugrăvesc ori de câte ori nu-mi place culoarea lui. E doar un colţ în care îmi scriu gândurile. Sincere.

Ce gânduri am avut în ultimul timp? Aflată sub influenţa ameninţărilor că în 21 decembrie 2012 lumea e gata, am avut mai multe gânduri. Spun unii că dacă minunatul calendar mayaş se termină atunci, lumea dispare (îmi vine să râd, dar sunt unii alarmişti care chiar îşi fac iluzii că o scape aşa de uşor… adică se pune punct şi gata). Aşadar nu ştiu de ce, dar am tot făcut analize interioare la ce a fost până acum. Păi m-am gândit la „etapele” vieţii trasate de bătrânii noştri: spun aceştia că ai trăit cu adevărat dacă ai construit o casă, ai sădit un pom şi ai făcut un copil. Păi m-am gândit la mine: eu ce-am făcut? De construit casă nu am construit că nu am avut nevoie. Bănuiesc că apartamentul se poate considera casă, numai că blocul nu l-am construit eu. Bun. Deci etapa 1, pică. Pomi nu am sădit, pentru că în faţa blocului nu am voie să sădesc (apropo: am vrut să sădesc împreună cu soţul meu un tei, dar când am auzit de la primărie câte avize trebuie luate, am renunţat). Etapa 2: ratată. Copil, ca orice femeie, mi-am dorit. Enorm. Dar nu a fost să fie. Am rămas cu o dorinţă neîmplinită, care mă întristează cumplit ori de câte ori îmi zboară gândul la ea. Etapa 3: neîmplinită. Şi atunci mă întreb: conform a ceea ce spun bătrânii noştri, oare am trăit degeaba? Oare viaţa mea a curs în zadar? Oare acele generaţii de elevi, de până acum 5-6 ani (pentru că cei de acum nu vor şi nu mai pot fi educaţi… din păcate), care sunt oameni la casele lor şi la a căror educaţie am contribuit, nu doar cu ştiinţa mea, dar şi cu insuflarea unei moralităţi depline, nu au însemnat nimic? Oare munca mea dedicată învăţământului de peste 22 de ani şi în care am avut bucurii, satisfacţii şi momente deosebite a fost în zadar? Faptul că am împărtăşit şi împărtăşesc celor de lângă mine frumosul şi frumuseţea vieţii chiar nu contează? Şi aş putea să mai enumăr multe altele pe care le consider eu importante… dar nu vreau să plictisesc.

Dacă mă gândesc la bătrânii care au spus cele anterior amintite, înseamnă că am trăit… în zadar. De multe ori mă gândesc că e important într-adevăr ceea ce laşi în urma ta. Dar nicidecum nu mă gândesc la lucruri materiale: case, maşini bijuterii… şi altele din astea. Mă gândesc la altceva. Şi de aceea cred că vorbele bătrânilor pot fi interpretate. Când spun casă, nu trebuie să mă gândesc la o clădire din cărămidă, beton, chirpici sau din ce-o fi. Casă înseamnă o temelie bine înfiptă în pământ pe care să poţi construi ceva care să dureze şi să dureze mult, generaţii de-a rândul. Păi şi ce… numai casa durează (fără a ne gândi la inundaţii sau cutremure…)? Dar pomul? Păi da: şi el trebuie să aibă rădăcini bine înfipte în pământ, ca să aibă de unde să-şi adune seva pentru a creşte… Şi pentru a aduce verdele vieţii. Şi oxigenul. Şi frumuseţea şi culorile lui în cele patru anotimpuri. Dar pot asimila şi pomul cu altceva. Copilul însă nu poate fi înlocuit. De nimic. Drept pentru care nu vorbesc despre el.

Casă, pom, copil… viaţă. Dacă cele enumerate nu le-ai executat conform spuselor bătrânilor, se spune că ai trăit degeaba? Că ai făcut umbră pământului în zadar? Că totul a fost în zadar?

Iarăşi vă pun întrebări la care nu primesc răspuns: am trăit în zadar? Sau dacă vreţi: trăiesc în zadar? Pentru că viaţa nu se termină aşa cum vor mayaşii. Viaţa îşi vede de rostul ei: cu bune, cu rele, cu frumos şi urât, cu pace şi război, cu linişte şi agitaţie, cu campanii electorale plictisitoare… Viaţa merge mai departe. Şi chiar dacă ai o viaţă plină de nemulţumiri, de insatisfacţii (mai ales profesionale), de prefăcătorie, de umilire, de tot ce vreţi… viaţa este viaţă. Ne este dată, ne este luată, e viaţa noastră. Şi nimeni nu trăieşte în zadar. Sau da?

Eu sper că nu în zadar. Cu toţii facem ceva care într-un fel sau altul durează. Sau cel puţin cu această speranţă trăim. Voi, cei care vă răpiţi câteva minute să citiţi aceste rânduri, ce altceva în afară de casă, pom şi copil aţi făcut să dureze? V-aţi pus vreodată o astfel de întrebare? Aştept nişte răspunsuri…dar ca de obicei nu le voi primi. Pentru că suntem prea ocupaţi pentru a privi profund la viaţa noastră şi prea ocupaţi pentru a răspunde. De ce? Voi ştiţi…

Trăim vremuri nebune. Timpul s-a comprimat. Acum ciocnim un pahar de şampanie în noaptea de revelion şi acum ne trezim că a trecut vara şi privim nebunaticele culori ale toamnei. Nu ştiu dacă timpul s-a comprimat, dar ştiu că zboară ca un fulger. Uneori rămân pe gânduri la timpurile care au trecut. Prea repede. Mult prea repede. Am uneori senzaţia că timpul nu-mi ajunge să fac tot ceea ce doresc. Şi nu doresc multe. Dar le doresc frumoase. Şi adevărate. Şi mai ales unice şi originale. Şi apropo de originalitate. Nu-mi place să copiez nimic de la alţii. Mă uit cu coada ochiului, analizez, critic sau apreciez în gând, dar nu copiez. Pentru că nu vreau o viaţă copiată. Chiar dacă e vorba de copiatul unei fraze, a unei fotografii, sau orice altceva. Credeţi că greşesc când spun că mulţi trăiesc o viaţă copiată? Ascultaţi-mi doar câteva argumente: şi-a pus X termopane. Neapărat şi Y vrea termopane. Şi-a luat X un TV super plat. Evident şi Y vrea acelaşi TV, sau mai mare. X e în concediu în Grecia. Y vrea şi el în Grecia. Mai vreţi? Pot continua mult şi bine… Şi din viaţa profesională pot enumera dureros de multe aspecte „copy-paste”. Din păcate dureroase, dar victorioase. Pentru alţii.

Există o frenezie a „copy-paste-ului” de-a dreptul „turbată”. Şi nu mai există nicio reţinere. De exemplu: cineva are de făcut o anumită lucrare. Algoritmul e simplu: se începe cu un Google (trăiască inventatorii lui!), se caută tema dorită, se găseşte un material convenabil, fie el document (*.doc, *.docx etc.)  sau *.pdf şi urmează pasul cel mai important. Se aplică minunatul „copy-paste”, se schimbă numele autorului cu o simplă tehnoredactare a numelui noului autor, se salvează şi gata. Lucrarea „originală” este gata. Minunat. Ce mai contează că e scrisă greşit, că e redactată într-o limbă română „nediacriticizată” (mi-a ieşit destul de greu cuvântul… care oricum nu e în dicţionar… dar care se referă evident la scrierea în limba română fără diacritice), că e cum e. Chiar nu contează. E făcută şi gata.

Un alt exemplu: ai nevoie de o fotografie dintr-un anumit loc. Să spui că ai fost acolo. Să devină lumea invidioasă. Algoritmul de lucru este cam acelaşi: se apelează la acelaşi minunat GOOGLE, se caută, se găseşte o fotografie convenabilă şi gata… Ce mare lucru!

Uneori îmi vine să mă supăr pe GOOGLE. Dar mă gândesc că aceia care l-au creat au avut şi au un alt scop. Poate în alte ţări există responsabilitatea faţă de ceva făcut de tine sau de alţii. La noi însă nu mai există aşa ceva. Şi spun asta pentru că am primit de mult prea multe ori şuturi marca „copy-paste”.  Mi-am găsit materiale elaborate de mine cu semnătura a te miri cui. Le-am privit uimită. Şi nu o dată. Atunci mi-a năvălit un gând: oare de ce nu m-am născut cu tupeu? Sau tupeul se învaţă? Nu cred… Chiar dacă am încercat, tupeul s-a înăbuşit de bun simţ şi de responsabilitate interioară. Nu am putut şi nu cred că voi putea să fac ceva marcat de „copy-paste”. Pentru că sentimentul de vinovăţie nu m-ar lăsa în pace. Şi pentru că nu vreau să trăiesc clipe copiate. Fiecare clipă din viaţa mea vreau să fie simplă, originală, curată, trăită intens. Şi mai ales unică!

Însă, din nefericire, viaţa multora este în paşi de „copy-paste” şi este determinată de tupeu, de iresponsabilitate, de nepăsare, de … multe alte aspecte negative. Nu vreau să le mai enumăr. Cei fără tupeu ştiu la ce mă refer. Dar din păcate suntem din ce în ce mai puţini cei fără tupeu. Şi mult, prea mulţi „copy-paste-işti”. Şi din păcate mulţi dintre ei conduc. Şi nu au doar o singură culoare politică. Sunt din tot spectrul de culoare.

Şi atunci biată ţară… mă gândesc de ce viaţa ta nu se poate copia după viaţa unei ţări normale? Pentru că dacă nu ştiaţi vă spun eu: în lume există şi ţări normale. În care „copy-paste” nu există la scară naţională. Adică nu e sport naţional.

Până una alta viaţa zboară şi rămân cu aceiaşi speranţă împărtăşită de fiecare dată: speranţa că voi trăi cândva (chiar să sper aşa ceva?) într-o ţară normală. Fără „copy-paste”.

P.S. Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă „copy-paste”… le recomand o căutare pe GOOGLE!

De când mă ştiu mi-a plăcut să fac orice lucru bine. Pentru că un lucru bine făcut durează. Cel puţin aşa am crezut mereu. Întrebarea pe care mi-o pun tot mai des în ultimul timp este dacă să mai cred asta sau nu. Mai are rost să fac lucrurile bine într-o lume tot mai strâmbă, fără valori, fără căpătâi? Într-o lume în care numele marelui Spiru Haret  (matematician şi pedagog de excepţie) este devalorizat şi denigrat de numele unei universităţi care aruncă pe piaţă absolvenţi „la kilogram” fără nici o valoare. Aceşti „absolvenţi”  sunt întâlniţi, din nefericire, în toate domeniile şi pot să spun că prin aportul lor profesional au distrus scala valorilor. Acea scală a valorilor care a existat până nu demult (poate până acum un deceniu, ca să nu extind mai mult perioada de distrugere). Dar ei nu au nicio vină.

Dar ce-mi veni să vorbesc despre ceva ce nu mai există: perfecţionismul? Nimeni nu este şi nu poate fi perfect. Este imposibil. Dar se poate pune amprenta perfecţionismului pe ceea ce faci. Şi eu spun asta poate pentru că perfecţionismul pe care l-am avut în sânge, dar şi consolidat de o educaţie curată a fost până nu demult o armă folositoare mie. Pentru că am făcut lucrurile bine, fără a fi nevoie să le corectez sau să le adaptez, pentru că de la bun început au fost făcute „ca lumea”. Şi nu au fost puţine acele lucruri făcute de mine bine, în folosul meu sau a celor de lângă mine.

Dar în ultimul timp mă simt depăşită. Simt că mi se râde pe la spate, de exemplu atunci când fac un lucru pe care îl fac în acelaşi mod de 15 ani. Mi se râde pe la spate şi simt cum în vânt zboară cuvântul: „fraieră”. Uneori îmi vine să depun armele, mai ales atunci când văd cum ceva obţinut de mine prin muncă asiduă, serioasă, cu răspundere, marcat de adevăr şi corectitudine, este obţinut de un altul/alta pe uşa din dos. Şi mai ales cum acel altul sau alta îmi râd în nas sfidători. „Poftim, suntem la fel!” simt că-mi spune cu privirea linguşitoare. „Ce ai câştigat în plus faţă de mine că ţi-ai făcut treaba impecabil, fără cusur? Uite, eu… sunt la fel de bun/bună, chiar dacă nu fac nimic”.

Şi mai văd cum în ultimul timp prea mulţi fac lucrurile curente doar de ochii lumii. Totul este o „fuşereală”. „Lasă că merge şi aşa” este o replică ucigătoare. România a devenit o ţară „fuşerită”. Din păcate. Şi mă întristez şi mă gândesc: oare niciodată în ţara acesta, în care trebuie să ne ducem traiul cu ochii în pământ, niciodată oare nu va mai exista o ordine firească a lucrurilor? Niciodată nu vor mai exista în frunte oamenii de valoare certă, de necontestat, profesionişti remarcabili în domeniile lor? Suntem condamnaţi oare definitiv la mediocritate, la diplome şi posturi cumpărate cu bani de şmecheri sau politruci lătrători? Va mai reveni vreodată logica vieţii într-o lume ilogică? Privesc cu mult pesimism şi aproape că am convingerea că nu voi reuşi să mai văd vreodată această ţară normală.

Şi deşi am acest pesimism în mine, totuşi continui să fac lucrurile la fel: impecabil. Sunt de condamnat? Dacă da, cer o reţetă de vindecare de acest perfecţionism. Şi cum aşa ceva nu există, rămân în boala mea, o albinuţă muncitoare, în stupul meu, făcând în continuare ca o albinuţă ce sunt, aceiaşi faguri hexagonali, perfecţi şi impecabili pe care îi umplu cu miere. O miere curată pe care o strâng cu sârguinţă. Şi cu speranţă.

Şi cu speranţă?

P.S. Nu am nimic personal cu absolvenţii de „Spiru Haret”. Există din păcate şi alte universităţi care scot absolvenţi de acest tip pe scară rulantă. Şi care nu ajută la nimic bun.

O să încep aşa.

Sonet

de Alexandru Vlahuţă

 

Dar nu-nţelegi că e cu neputinţă
O clipă să mai gust din cele duse?…
Cu farmecul durerilor răpuse,
Din preajmă-mi fugi, deşartă năzuinţă!

Astâmpără-te, dor de vremi apuse,
Prilej de nesfârşită suferinţă!…
S-a stâns, cum nici n-ar fi avut fiinţă,
Frumosul vis, ce-atât de drag îmi fuse!

Uitare, vin cu liniştea ta dulce,
Zi gândului că-i ceasul să se culce:
E noapte, stânge lampa amintirii;

Lumina-i bate-n criptă de morminte…
Întunec-o, s-adorm de-aci-nainte,
C-am zis de mult adio fericirii!

Nu ştiu de ce în ultimul timp neputinţa m-a copleşit. Nu e vorba de neputinţă fizică. Nici de lipsă de energie, sau vreo stare proastă care să-mi fi indus slăbiciune întru neputinţă. Mă refer la o altfel de neputinţă. Sau un alt fel de neputinţe, care adunate au condus la o mare neputinţă. De exemplu: nu am putere să-i ajut financiar pe cei dragi mie, pentru neputinţa mea financiară de bugetar cinstit într-o ţară care simt că nu mai este a mea. De bugetar cu pumnul în gură, care trăieşte o viaţă „la impuse” care este din ce în ce mai greu de trăit. Însă neputinţa financiară nu este cea mai gravă, pentru că banii nu sunt în viaţa mea o prioritate. Nu i-am iubit niciodată, chiar i-am urât din tot sufletul. Însă  trebuie să înghit sau să accept cu greu că fac parte din viaţă şi fără ei nu se poate. Dar nu am fost sclavul lor niciodată. Sclavia nu este pentru mine. Sclavia banilor este pentru cei care-i iubesc şi care trăiesc numai pentru bani. Dar aceia nu sunt oameni. Sunt sclavi şi atât.

Revin însă la neputinţă. O altă neputinţă este cea legată de acele lucruri simple care pot fi schimbate pentru ca totul să fie bine, însă cei din jur nu le acceptă, pentru că le este teamă. Schimbarea întotdeauna a creat spaimă. Şi atunci „rămâne aşa” sună ca o sentinţă. O sentinţă pe care o accept cu un nod în gât. Cu neputinţa că nu pot face ceva normal şi simplu ca să fie bine.

Neputinţa m-a copleşit şi pentru că-mi doresc enorm să fac altceva, altceva decât ceea ce timp de două decenii mi-a consumat viaţa. Din păcate în acest moment, deşi sunt într-un vârf de carieră (realizări profesionale mulţumitoare până la un punct, dar maxime), deşi nu am funcţii impuse politic de alţii (că cineva a ajuns în vârf nu este sinonim cu vârful adevărat, mai ales dacă a fost cocoţat acolo de o culoare politică), deşi…deşi…deşi… simt că ceea ce fac este inutil. Este o luptă cu mori de vânt, însă cu mori de vânt oprite. Vântul nu-mi mai bate din direcţia bună. Mă uit cum moara de vânt s-a blocat într-o poziţie pe care nu vreau s-o văd. Închid ochii şi-mi imaginez cum ar fi putea să fie altfel. Este îngrozitor să trăieşti într-un loc pe care ai ajuns să-l urăşti. Un loc care simţi că este invadat de nepăsare, de „fie ce-o fi”, de oameni trişti, cu probleme mai ales financiare şi mai dureros, cu probleme de sănătate a căror rezolvare depinde de aceiaşi nenorociţi de bani.

Vlahuţă îmi spune să uit. Să iau uitarea în braţe, să închid ochii şi să trăiesc. Dar poţi? Să vă spun despre neputinţa tuturor. O neputinţă pe care o avem cu toţii. Acea neputinţă pe care o trăim cu toţii, mai ales atunci când ne pierdem o persoană dragă şi suntem copleşiţi de durerea că n-o vom mai revedea. Niciodată. E atât de greu acest cuvânt niciodată. Mi-am dat seama de greutatea lui când am ştiut că mama şi tata plecaţi în zările albastre nu vor mai fi lângă mine. Niciodată. Şi de aceea acest cuvânt nu-l folosesc. Pentru că-i ştiu greutatea. Aceasta este cea mai dureroasă şi grea neputinţă. Pe care cu greu o duc cu mine şi care mă copleşeşte îngrozitor, când gândurile îmi zboară atât de des la ei. La dragii mei părinţi. Pe care nimeni şi nimic, cu toţii banii din lume şi cu toată dragostea mea nu-i mai poate aduce înapoi.

Am văzut aşadar neputinţe de toate felurile. Unii au neputinţe mărunte: „nu pot să-mi iau maşina aia” sau nu pot avea „căsoaia aia”. Dar aceştia sunt sclavii anterior amintiţi. Eu spun despre neputinţele fireşti ale noastre, ale „oamenilor de rând”, ale celor care trăiesc cu capul plecat şi cu un pumn în gură. Neputinţele de a nu putea schimba lucrurile strâmbe. Lucrurile strâmbe, din viaţa de zi cu zi a căror schimbare nu depinde de forţe celeste. Nu vorbim de reînvieri, sau întineriri, sau viaţă fără de moarte. Acestea sunt în afara normalului de zi cu zi. Şi sunt imposibile. Deci sunt neputinţe care trebuie acceptate. De fapt nici nu le-aş mai spune neputinţe. Sunt date şi gata.

Aţi găsit careva dintre voi un leac al neputinţei? Un leac care să nu depindă de bani? Să nu-mi spuneţi de gândiri pozitive şi de trăit frumos că nu merge. La mine, cu gândirea mea matematică, unde totul trebuie să aibă un sens şi o logică, nu merge cu fluturi şi flori din vis. Eu vreau un leac al neputinţei adevărat. Mă ajută cineva să-l găsesc? De ce? Pentru că. Pentru că am nevoie de acest leac deoarece am obosit. Am obosit de atâta neputinţă.

Nu. Nu am uitat că această pagină nu trebuie să fie ca o coală de hârtie albă. O coală pe care să nu scrie nimic. Nu-mi plac foile albe pe care să nu scrie nimic. Dar nici cele mâzgălite. Îmi plac foile albe, ordonate, pe care să citesc cu plăcere despre lucruri inteligente. Dar grijile de zi cu zi şi agitaţia unei vieţi care curge într-un acelaşi sens, m-au împiedicat să mai scriu. Poate vreţi să „bâzâi” mai des, albinuţă fiind. Încerc, însă pentru o bâzâiala eficientă am nevoie de o liniştire a momentului.

Cred că ar trebui să schimb registrul de până acum. Fără lamentări, cu acceptarea urâtului, fără dispreţ. Trebuie să nu mai privesc lateral sau înapoi. Ci numai înainte. Aşa ar trebui. Dar cine poate? Promit să încerc.

De data aceasta vreau să mă refer la ceva simplu. La vise. Dar nu la visele somnului nopţii ci la visele cu ochii deschişi, la visele zilei. Unele vise sunt materiale şi cred că este normal să le aibă fiecare om: casă, maşină (nu este obligatorie), serviciu, concedii şi toate acele lucruri materiale pentru viaţa decentă de zi cu zi. Acestora le-aş spune mai degrabă dorinţe (o să spuneţi că dorinţa şi visul sunt sinonime cu aspiraţia, adică între ele). Dorinţele materiale nu le consider vise. Adevăratele vise nu sunt acestea. Sau cel puţin eu cred că un vis nu trebuie realizat prin mijloace materiale. Şi mai ales (!) nu prin mijloace necurate. Pentru că nu mai este vis atins. Este un vis cumpărat. V-ar plăcea să aveţi numai vise pe care să le cumpăraţi? Mie nu. Pentru că este nevoie de bani şi banii au fost întotdeauna ceva murdar. Şi asta în cazul în care mijlocul cu care se face plata sunt banii. Dar se ştie că există multe alte mijloace, necurate, prin care se pot cumpăra visele. Aşa că nu vreau să vorbesc despre vise cumpărate.

Îmi place să cred că ştim cu toţii ce este un vis. Toţi visăm. Şi de aceea vreau să mă refer doar la vise frumoase. Pentru a atinge orice vis avem de parcurs un drum. Poate fi un urcuş. Poate fi un drum lin. Poate fi un drum întortocheat. Dar oricum ar fi, e cert că trebuie trecute nişte obstacole. Sub diferite şi complicate (sau nu) forme.

Eu aleg ca drumul spre vis să fie o scară. Teologic vorbind scara are multe semnificaţii, dar eu nu voi privi scara din punct de vedere teologic. O privesc ca pe o scară. Şi spun că scara către un vis nu poate fi decât un urcuş. Pentru că eu vreau să urc scări, nu să cobor. Visele sunt toate sus şi de aceea urc spre vise. Sunt însă, destui cei care coboară spre vise. Şi tot aşa sunt şi ei. Jos cu visele lor mărunte. Ups! Hai să nu mă întorc iar la oamenii mici. Nu vreau să-i mai aduc în discuţie.

Revin la scară. La o scară, adică un vis. Îi privesc treptele, încerc încet să păşesc pe aceste trepte, una câte una. Trebuie ca fiecare treaptă să-mi amintească de un obstacol trecut. Şi sincer vorbind am avut şi vise pentru care scara a avut prea multe trepte. Mult prea multe. Dar le-am trecut. Şi de câte ori am ajuns la capătul scării, a durat foarte puţin până când am început să urc o altă scară, să am un alt vis. Pentru că-mi plac acele vise care, chiar cu nenumărate obstacole şi prea multe trepte, ajung să-mi aducă bucurie. Nu vreau să vorbesc despre visele neatinse. Poate că nici nu am avut prea multe vise pe care să nu le ating. Şi asta pentru că am ştiut să aleg pe ce scări să urc.

V-am pus pe gânduri? Voi câte vise aţi avut şi aveţi? Câte scări aţi urcat şi uneori la jumătatea lor v-aţi oprit? De câte ori v-aţi gândit la obstacolele pe care trebuie să le depăşiţi pentru a vă atinge visul? De câte ori urcând scări spre vise, dintr-o dată v-aţi trezit că scara se termină şi în locul ei apare o alta, care nu are sfârşit şi atunci aţi renunţat la a mai urca, adică aţi renunţat la vis? De câte ori v-aţi trezit cu ochii deschişi visând şi un pumn v-a trezit la realitate? Credeţi că realitatea nu poate consta în vise? În realitate trăind chiar trebuie să nu mai visăm, să nu mai sperăm? O, ba da! Evident că există realitatea frumoasă cu vise şi linişte, dar trebuie să ştim să o găsim.

Eu reuşesc să găsesc şi această realitate frumoasă. Uneori privesc o orhidee înflorită, dintre cele multe pe care le am şi ştiu că-mi răspunde la dragostea pe care i-o port şi la grija pe care o am pentru ea cu nişte minunăţii de flori. Şi privind ceva frumos îmi amintesc că urc o scară. Mai am câteva trepte. Şi cu aceste câteva trepte am atins încă un vis. Deja mă pregătesc pentru un alt vis. Voi?