Astăzi 17 noiembrie 2015 în Deva s-a desfășurat o activitate interesantă: scrierea unei cărți în 2 ore de către un grup de participanți, care s-au întâlnit la o cafea și un pahar de vorbă într-o locație dinainte stabilită. Din păcate, nu am putut participa, dar am scris textul de mai jos, special pentru această carte.
Soarta a făcut să devin profesor, imediat după revoluția din decembrie din 1989, pe care am trăit-o în Timișoara, studentă în ultimul an fiind. Am fost ultima generație de studenți care a beneficiat de repartiția guvernamentală, adică acel post pe care ți-l asigura patria la finalul facultății, chiar dacă era la Cuca Măcăii (care este o localitate în județul Argeș, dar luată ca exemplu întotdeauna când se vorbea de repartizarea pe posturi).
Evident, înainte de acest moment important din viața țării, dar și a mea, am fost studentă și mai înainte de aceasta, elevă. Încerc să fac o comparație a celor trăite de mine în școală din postura de elevă și studentă în anii de sfârșit ai comunismului din România și cu postura de profesor, intrat în sistemul de învățământ încă din primul an al democrației.
Ca elevă și studentă îmi amintesc multe lucruri frumoase, dar și mai puțin plăcute. Îmi amintesc de profesori care încercau să fie altfel decât cereau șabloanele comuniste, dar și de profesori pe care și la întâlnirile de după terminarea liceului, încă îi numeam „comuniști”. Îmi amintesc de muncile agricole pe care le făceam în fiecare toamnă câte 3-4 săptămâni, ca elevă la cules de porumb, iar ca studentă la cules de struguri pe culmile Recașului, de lângă Timișoara. Îmi amintesc de autogospodărirea de la școală, când elevii de serviciu trebuiau la sfârșitul orelor, să măture clasa, de 2 ori pe săptămână să o spele și abia apoi să plece acasă. Îmi amintesc de ședințe de pionieri și de ședințele uteciste, mai apoi, la care trebuia să ascultăm prezentările colegilor sau a unor profesori despre ultima plenară sau ultimul congres al partidului comunist de atunci. Îmi amintesc de uniformele obligatorii, de numărul matricol fără de care nu puteai intra în școală, de cordeluța/bentița albă obligatoriu de purtat. Îmi amintesc minunăția primei zi de școală, pentru care mă pregăteam cu săptămâni înainte, cu emoție și bucurie, așteptând cu nerăbdare să înceapă. Știam că școala începea în 15 septembrie, indiferent în ce zi a săptămânii ar fi căzut această dată. Și mai știam că în 15 iunie vine vacanța mare. Întotdeauna anul școlar se încheia în 15 iunie. În prima zi de școală de abia așteptam să primesc pachetul de manuale, pe care din prima zi în care le duceam acasă le răsfoiam pe nerăsuflate, zile în șir. Anul școlar avea trei trimestre, vacanța de iarnă era întotdeauna de trei săptămâni și mai exista o vacanță de primăvară, de două săptămâni, care nu avea nicio legătură cu Paștele.
Îmi amintesc de ultimii ani de liceu, când fiecare dintre noi știam exact ce dorim să facem mai departe, la ce facultate ne doream să ajungem și cum munceam pe brânci, cu sau fără meditații ca să reușim la o admitere la facultate, unde erau 7-15 candidați pe un loc. Am terminat un liceu de matematică-fizică, 36 de elevi în clasă, toți 36 fiind admiși la facultate (27 din primul an, ceilalți în următorii 2-3 ani – candidau la medicină sau ASE unde erau 20-25 de candidați pe un loc, dar până la urmă au reușit). Îmi amintesc că la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, dirigintele după ce a citit catalogul clasei a XII-a, s-a uitat la sfârșit și a exclamat: „Doar 15 absențe, în tot anul, la toți elevii clasei… Acum 15 absențe găsesc la un singur elev, la o singur disciplină școlară…” (da,da, așa a fost atunci…). Îmi amintesc de culegerile de matematică din care aveam de rezolvat 8 probleme zilnic (unii ar spune că sunt puține, dar ia gândiți-vă la un caiet de 250-300 de probleme rezolvate pe lună…). Asta era regula impusă de mine, pentru că vroiam să reușesc la facultate, unde susțineam un examen de admitere cu 3 probe din 3 tipuri de matematică (eheheee, matematica este de mai multe tipuri … algebră, geometrie sintetică și analitică, analiză matematică și încă multe altele pe care nu le înșir, pentru că oricum matematica îngrozește marea majoritate a oamenilor). La acel examen de admitere, eu un copil dintr-o familie simplă din Hunedoara, trebuia să reușesc înaintea celor 6 contracandidați pe un loc – concurența la admiterea din 1986 la Facultatea de Matematică a universității timișorene a fost de 7 concurenți pe un loc: adică 690 de candidați pe 98 de locuri. Și cică asta a fost una dintre facultățile cu puțini candidați pe un loc, pentru că nici atunci nu se înghesuiau elevii să devină studenți la matematică, fiind una dintre cele mai grele facultăți. Mai apoi, culegerile respective le-am utilizat mulți ani ca profesor, unele dintre ele le mai folosesc și acum, pentru că nu apărut altele la fel de bune, care să le poată lua locul. Da, recunosc am amintiri superbe din viața mea de elevă, și mai apoi, din cea de studentă.
Ca studentă, la Universitatea de Vest din Timișoara, îmi amintesc că începutul a fost greu, foarte greu. Într-atât de greu încât vroiam să renunț. Și nu din cauza matematicii, ci pentru că nu mai fusesem plecată de acasă niciodată atât de mult timp și îmi lipseau protecția și dragostea părinților. În plus, viața de studentă a început cu o frumoasă practică agricolă (total descurajantă), la Recaș, unde am fost duși toți studenții de la matematică și informatică din anul I, aproximativ 100 de studenți, adunați din toate colțurile țării. Am stat acolo trei săptămâni, în niște clădiri insalubre cu două încăperi uriașe, în care dormeam câte 50 de studenți, în paturi supraetajate, cu un singur robinet cu apă rece, la care toți cei 100 trebuia să ne spălăm. Se muncea la strânsul strugurilor cam zi lumină (de dimineața de la 8 până seara la 6-7) pentru că era de atins o normă de coșuri (25 de coșuri din câte îmi amintesc), mulți nu reușeau și aveau de recuperat a doua zi. Apropo de aceste coșuri, îmi amintesc de ceva amuzant. Noi cei de la matematică (mai erau la ferma respectivă și studenți de la medicină) ne găsim isteți și în coșurile de răchită, ne apucăm să ridicăm fundul astfel încât să fie coșul mai mic. Coșurile respective aveau în interior un nailon, ca să nu se piardă mustul de la strugurii culeși, iar sub acel nailon am pus noi ramuri de pom uscate, astfel încât coșul să devină mai mic. Culmea, în ziua respectivă norma era îndeplinită de toată lumea la ora 3 după-amiază. Inginerul era uimit, pentru că știa că trebuiau culese 2 remorci de struguri, iar în ziua aceea, cu toate normele făcute de abia s-a strâns una singură. Da, a urmat apoi o seară de pomină cu petreceri studențești întinse până la ziuă. Eheheee, dar a venit ziua următoare, când inginerul s-a prins de șmecheria studenților de la matematică și drept răsplată în acea zi am primit ca recompensă de umplut 3 remorci. Nu aveam voie să plecăm din câmp, până când cele 3 remorci nu erau pline. Și a venit miezul nopții, și mai era de umplut o jumătate de remorcă, dar i s-a făcut inginerului milă și ne-a lăsat la culcare. Să nu uit să spun că masa se servea în câmp, pe genunchi, stând în iarbă, din farfurii de tablă și cu mâncarea adusă la bidon și apa în marmită (cine a făcut armată știe ce înseamnă). De mâncat struguri nu ne prea ardea… erau struguri din aceia cu boabe mici, pentru vin, destul de acri. În ultimele zile ale practicii agricole, ne duceau în sectorul pentru struguri de masă, pentru export, din aceia care aveau și 2 kg un ciorchine. Mâncam noi, cât mâncam, atât cât puteam, dar după aceea nu ne mai trebuiau struguri până în anul următor, la noua practică agricolă. Așa începea fiecare an universitar – cu practică agricolă și întotdeauna în 15 septembrie ca și elevii. Și a trecut și primul an și ceilalți următori și am revenit acasă profesoară de matematică, un vis pe care l-am avut dintotdeauna, pentru că știu că am vrut să devin profesor dintotdeauna. Îmi plăcea în copilărie să mă joc „de-a școala”, cu cataloage scrise de mână, în care sârguincios dădeam note. Am ales matematica, pentru că mi-a plăcut. Am înțeles-o, am învățat-o cu plăcere, chiar dacă nu aveam la matematică numai note de 10 (profesorul meu de matematică știindu-mi pasiunea, mă șicana și mă chinuia de multe ori și cu note mici, care mă ambiționau mai abitir).
Din viața de studentă să nu uit să spun de armata făcută în studenție de fetele studente. O altă minune a comunismului. Toate persoanele de sex feminin, care au urmat o facultate înainte de 1989 au trebuit musai să facă armată. Cu uniforme, cu grade, cu instrucții, cu zile de teorie, cu convocări în timpul verii, cu tras cu pușca, cu tot tacâmul ce mai… Am făcut-o și pe asta, am dat chiar un examen pentru gradul de sublocotenent, însă a venit revoluția, s-a stricat șandramaua cu armata și nu am mai primit livret militar. Atâta pagubă să fi fost.
De facultate aș mai putea să spun câte ceva: foarte mult timp îl petreceam la biblioteca universității. Nu exista internet, nu aveam alte surse de învățat decât din ceea ce scriam la cursuri, din cărți litografiate (scrise la mașină și multiplicate într-un xerox care era la foarte mare preț) și din cărțile de la bibliotecă. Telefoane mobile nu existau și-mi amintesc că atunci când trebuia să sun acasă, mergeam la poșta din centrul Timișoarei și stăteam cu orele la rând la 2-3 telefoane publice pe care se putea suna interurban, cu monede de 1 leu sau de 3 lei. Câteodată aveai noroc să se blocheze telefonul și să vorbești acasă un timp îndelungat, fără să mai fie nevoie să introduci monede. În librării se găseau cărți, unele foarte bune, la mare căutare, dar pentru o carte bună, trebuia să cumperi la pachet încă vreo 3-4 cărți care nu se vindeau (gen „Păduchele pomilor fructiferi” pe care am primit-o la pachet cu „Cel mai iubit dintre pământeni” și altele asemenea).
Am iubit dintotdeauna cărțile, pentru că mama mea le iubea și mi-a transmis asta și mie. Aveam încă din copilărie o bibliotecă mare (încă o mai am, dar e mai mare acum), strânsă cu mult drag de mama și-mi amintesc că de câte ori găseam o carte rară, sunam la telefon bucuroasă și-i spuneam mamei că am cumpărat o carte mult dorită. Da, renunțam cu drag la un prânz bun sau chiar la mâncarea dintr-o zi de student, ca să cumpăr cărți. Și acum deschid cu mult drag o carte, iar despre cititul cărților în format electronic nu pot să spun decât că mi se pare ceva anost, fără suflet. Cartea este carte dacă simți mirosul hârtiei și al tipografiei, dacă simți paginile pe care le răsfoiești, dacă o ai în mână și o citești cu atât de mult drag.
Revin la viața de studentă în Timișoara. Îmi amintesc de magazinele de carne Comtim, în care se primea zilnic marfă și de unde mergeam să fac provizii pentru sfârșitul de săptămână în care veneam acasă. Când veneau sărbătorile, tata sau mama veneau în Timișoara să facem provizii pentru acasă, pentru că în Hunedoara nu se găseau decât „adidași” (picioare de porc) și tacâmuri albastre de pui de avicola.
Săptămâna de școală, indiferent că erai elev sau student, era de luni până sâmbătă cu câte 6-7 ore pe zi. Nu aveam week-end, aveam doar duminici, care treceau foarte repede. A venit schimbarea. În zilele de început ale revoluției eram în Timișoara, trebuia să-ncepem sesiunea de examene parțiale. Luni, în 18 decembrie aș fi avut examen la astronomie. Am vorbit cu părinții la telefon, mi-era frică să le spun că în Timișoara este jale. Îmi amintesc că-i spusesem mamei să asculte știrile la Europa Liberă (post de radio care emitea de pe teritoriul Germaniei, emisiuni în limba română, care încercau să redea realitatea din țară). Duminica de 17 decembrie a fost o zi cruntă. Locuiam într-un cartier aproape de catedrală și parcă aud și acum împușcăturile din acea seară și noapte. Cerul era roșu, fulgera și trăsnea, însă nu ploua. Se auzeau elicoptere, a fost dramatic. În dimineața zilei de luni am vorbit cu mama la telefon și am hotărât că trebuie să mă întorc acasă. Am revenit cu un tren în care abia am reușit să urc, de parcă toți timișorenii plecau din oraș. În Simeria, trebuia să schimb trenul ca să vin spre Hunedoara. Îmi amintesc că în trenul spre Hunedoara oamenii erau calmi, nu știau nimic. Eu plângeam, dar mă bucuram că am scăpat din iadul Timișoarei. Despre asta aș putea mult să povestesc, dar poate cu altă ocazie.
Am terminat facultatea în primul an al democrației frumoasei noastre țărișoare și am devenit profesor. Am petrecut ca profesor peste 25 de ani în reforme, prin care am experimentat tot felul de idei ale miniștrilor perindați pe la portofoliul educației. Și nu au fost deloc puțini, dar fiecare dintre aceștia a avut ideile lui năstrușnice. Dar trebuie să recunosc că în ultimii 25 de ani, în școala românească s-au schimbat multe, însă nu neapărat toate în bine. Ce s-a schimbat în învățământ, față de ceea ce știam eu ca elevă? Poate nu suficient de multe și mai mult ca sigur nu toate în bine. A venit democrația: fără uniforme, cu multă libertate, cu săptămâna de școală redusă la cinci zile, de luni până vineri. Fără ședințe de partid (nu, nu am fost membru și nici nu sunt membru al niciunui partid…). Ca tânăr profesor, la început de carieră am primit o normă și jumătate, pentru că orele suplimentare nu se plăteau și evident că am primit acele clase pe care nu le dorea nimeni. Nu se mai făcea practică agricolă, elevii aveau o sumedenie de drepturi, deh erau liberi. Și au devenit tot mai liberi.
Apoi au venit anii evoluției tehnice, cu explozia informatică, cu tehnică informațională la care nici nu visam când eram elevă. Avem tablete, telefoane inteligente, televizoare șmechere, 150 de programe pe cablu la televizor, dar de multe ori mă întreb ca oameni ce am câștigat. Nu, nu mă refer la libertatea de a merge oriunde în lume, nu mă refer la libertățile primite pe bună dreptate după încheierea comunismului. Trăim în viteză, trăim dependenți de tehnologie, lipsa internetului ne aduce panică, s-a inventat feisbucul, care a mutat prietenia din viața reală, în virtual. Dar oare este bine? Viața este trăită tot mai mult în virtual, pierdem ore în șir în fața computerului, trăim totul în mare viteză. Nu ne mai ajunge timpul să facem tot ceea ce ne-am dori, cu toată tehnica avansată și cu tot internetul din lume. Totul este evoluat, trăim din apăsări de butoane și click-uri. Nu, nu o să spun „pe vremea mea…” pentru că nu vreau o reîntoarcere în timp. Dar mi-ar plăcea să simt aceiași dragoste și tihnă în viață, ca mai demult. Să simt că timpul nu mai fuge. Să merg la școală și găsesc elevi care vor să învețe pentru că au un scop în viață, nu pentru că sistemul îi obligă să stea la școală timp de 10 ani, chinuiți ani pentru mulți dintre ei și fără rezultate. Respectul pentru școală, atât a celor care viețuiesc în ea, cât și acelor din afară, dar care au avut la un moment dat nevoie de școală, în orice formă a ei, acest respect nu mai există. Îmi amintesc, atunci când eram elevă, că nu aveam voie să trec pe holul din fața cancelariei profesorilor. Profesor fiind și mergând la fosta mea școală (în care mi-am petrecut opt ani de gimnaziu și liceu), nu aveam îndrăzneală să trec pe acel hol. Profesorul meu de matematică din școală, cu care de acum eram colegă, chiar dacă eram la un alt liceu, trăgea de mine să intru în cancelarie, dar eu aveam o mare reținere, pentru că în mintea mea funcționa încă acel „nu aveți voie în fața cancelariei”. Acum? Acum nu mai este nimic interzis pentru nimeni. Trăim o libertate, foarte bună de altfel, dar neînțeleasă la valoarea sa.
Dar ce mai este acum nou în școală? Elevii au de ales între multele manuale apărute pe piață, care mai de care mai colorate și mai frumoase, dar multe lipsite de esență și conținut, multe dintre ele pur comerciale și chiar inutile. De multe ori mi se întâmplă să răsfoiesc manuale de matematică de mai demult, pentru simplul fapt că sunt mai eficiente, mai bune și mai ales pentru că programa școlară s-a schimbat prea puțin în ultimii 25 de ani (din păcate). Încercăm să spunem că lucrurile au evoluat, dar de fapt multe dintre ele au stagnat sau chiar au fost supuse unei involuții nefirești.
Anul școlar era la început de democrație împărțit în trimestre, mai apoi s-a împărțit în semestre, mai mult sau mai puțin egale. Am avut și semestre inegale, în care unul avea 14 săptămâni, iar ce de-al doilea avea 24. Deh, a trecut… iar acum avem 2 semestre bătute în cuie cu câte 18 săptămâni și vacanțe fixate în funcție de sărbători. În ceea ce privește numărul de ore alocat matematicii, pot să spun că este din ce în ce mai mic. Ca elevă aveam 5 ore de matematică pe săptămână. Ca profesor am 1-3 ore de matematică pe săptămână la o clasă. Poate că nu ar trebui să fac această comparație, dar spun cum a fost și cum este. Se spune că matematica chinuiește odraslele României, bietele odrasle… Și că matematica nu e bună, pentru că acum, la bacalaureat unde totul se filmează, nu se mai pot lua note de trecere așa de ușor, mai ales la matematică. „Matematica nu este cea care dezvoltă gândirea, care dezvoltă logica, care ne ajută să fim mai organizați” spun mulți. „Matematica doar ne chinuiește în zadar” spun aceiași mulți (oare?)… Ceea ce spun eu este că matematica are și a avut mereu rostul ei în școală și în viața fiecăruia, fie că a plăcut sau nu. Însă acum nu mai este nevoie de oameni care să gândească, acum este nevoie de simpli cetățeni, care să gândească cât mai puțin sau deloc. Și revin întrebându-mă, cum este acum? Cam așa: văd elevi, care ajung la liceu, după opt ani bătuți pe muchie de școală și după care stau să se gândească cam mult la cât face 7 înmulțit cu 9. Sau care îmi spun că nu știu cum să facă o împărțire simplă, decât cu telefonul (pe care evident, toți îl au în dotare). Sau la elevi care scriu cu majuscule, și-i întrebându-i de ce fac asta, îmi răspund pentru că ei numai așa știu citi. Nu vreau să mă gândesc la elevi, care au intrat în liceu cu nota 1,50 sau 2 la matematică la examenul de după clasa a opta și care peste 4 ani trebuie să ia notă de trecere la matematică la bacalaureat, ei neștiind la început de liceu tabla înmulțirii. Când îi întreb în clasa a IX-a ce este o ecuație, mulți mă privesc uimiți, de parcă le vorbesc de bau-bau. Poate ar trebui să spun că sunt profesor la un liceu tehnic, unde vin elevi care nu sunt deloc grozavi, cu mari probleme în familie, cu lipsuri materiale, cu copii care mănâncă semințe și asta este toată mâncarea lor… și în general copii cu probleme. Pentru unii copii timpul s-a întors înapoi, nu a evoluat, viața lor este mult mai grea decât oricând. Este o realitate, însă nu întotdeauna știută. Și da, e firesc să am dorințe.
Îmi doresc un sistem de învățământ care să nu fie reformat în fiecare an, în care să existe manuale moderne, utile, actuale, care să nu necesite achiziționarea obligatorie a altor auxiliare curriculare (mai pe românește, culegeri sau ghiduri) care să contribuie la bunăstarea unor edituri „de casă”. Da, avem nevoie de culegeri, dar nu câte 2-3 cumpărate obligatoriu anual de către elevi (de către cei care pot face asta, pentru că mulți nu-și permit să cumpere cărți). Mulți își amintesc de celebra culegere a lui Gheba. Știai să rezolvi problemele din „Gheba” erai bun la matematică. Nu de puține ori ca profesor am scos-o din bibliotecă (ca elevă am rezolvat-o pe nerăsuflate, îmi plăcea și știam că dacă rezolv din această culegere învăț și înțeleg matematica).
Îmi doresc o școală simplă, dar eficientă fără n’șpe mii de comisii (peste 20 de comisii într-o școală – imaginați-vă o școală din mediul rural, cu 8 profesori în total, care trebuie să se împartă între cele 18-20 de comisii), majoritatea inutile, din care profesorii musai să facă parte, le place sau nu, și pentru care trebuie puse la punct bibliorafturi cu tone de hârtii inutile, care să dovedească cât de „minunat și extraordinar” este totul în școală. Inventarea bibliorafturilor nu este asumată de nimeni, dar se știe de unde a început această „modă”. Nu nominalizez, deși poate că ar trebui, mai ales că „vina” nu și-o asumă nimeni.
Și am ajuns la hârtii. Aceste hârtii din sutele de bibliorafturi sunt nenorocirea momentului: orice faci musai trebuie dovedit printr-o hârtie cu 3-4 ștampile, ca să aibă „valoare”. Că-ți faci sau nu treaba în clasă, că-ți pregătești sau nu în mod creativ lecțiile, că folosești resurse moderne și că vrei să aplici e-learning, blended-learning, flipped-classroom etc. este prea puțin important. Trebuie (!?), e obligatoriu chiar, să ai 3-4 bibliorafturi de hârtii, care să demonstreze că ești nemaipomenit ca profesor. Nu ai așa ceva? Nu ești bun. Asta este o altă dorință a mea: să dispară dosariada și tonele de bibliorafturi inutile din învățământ. Trebuie să aibă valoare ceea ce faci în clasă cu elevii. Trebuie să aibă valoare creativitatea ta ca dascăl și arta didactică a lecției în care pui tot sufletul (așa cum face un dascăl adevărat). Elevii trebuie să fie bucuroși pentru că participă la ore creativ organizate și în care se implică de bunăvoie, nu pentru că „doamna profesoară ne-a dat până mâine de rezolvat 20 de pagini de probleme” și pe care le rezolvă tata, mama, bunica și chiar și mătușa, ca să meargă copilul a doua zi la școală cu tema făcută. Nu cantitatea trebuie să fie importantă, ci calitatea. Și îmi mai doresc o legislație statornică, clară, fără ambiguități, aplicabilă și de durată. Cred că s-a pierdut numărul ordonanțelor, care completează/actualizează/modifică legea. Elevii (implicit și părinții) trebuie să știe atunci când încep școala, când au de susținut examene, din ce discipline susțin examenele respective, cât contează rezultatul obținut la aceste examene pentru pasul următor, în continuare studiilor.
Îmi doresc resurse moderne pentru învățământ: accesul la un laborator de informatică să nu se facă numai pentru orele de informatică ci și pentru alte discipline. Dacă am nevoie să desfășor o oră într-un astfel de laborator, trebuie să negociez cu colegul care predă informatică, să mă lase și pe mine din când în când acolo. Existența Internetului ar trebui să nu mai fie o problemă în acest moment, dar din păcate este și nu doar în școlile din mediul rural. Deși în statistici totul este minunat. Îmi doresc ca aceste resurse să fie împărțite echitabil școlilor și nu pentru că cel care conduce școala are o anumită culoare. Dar cred că asta este mai complicat. Cât timp în învățământ vor conta culorile (nu, nu culorile toamnei, ci culorile de partid), treaba cu siguranță nu va merge bine.
Utilizarea resurselor digitale ar trebui să fie ceva firesc, așa cum și accesul la aceste resurse ar trebui să fie facil. Nu, nu mă refer la referate.ro sau alte site-uri de acest gen, care nu au făcut altceva decât să dezvolte industria „copy-paste” încă de pe băncile școlii. Chiar nu ne mai mirăm că unele dintre doctorate se iau prin această metodă, atât timp cât încă din școală elevii s-au obișnuit să-și rezolve temele utilizând copy-paste. Creativitatea nu se dezvoltă prin „copy-paste”, așa cum personalitatea unui om nu se poate copia. Și cred că despre copy-paste se poate face o poveste separată.
De asemenea, îmi doresc părinți interesați de soarta elevilor, părinți care să nu vadă în profesor un dușman, care le chinuiește odrasla și o supune la munci sisifice. Părinții ar trebui să ne fie parteneri și să înțeleagă că demersul nostru comun contribuie la dezvoltarea intelectuală și ca om a odraslelor lor. Există mulți astfel de părinți, așa cum din păcate există mulți părinți care consideră că odată trimis copilul la școală, nu mai au nicio răspundere și nicio obligație față de acest copil. Școala rezolvă totul, el ca părinte este destul dacă-l hrănește și-l îmbracă, dacă face și asta. Știți vorba aceea, când un copil face câte o năzbâtie, că auzi din corul vocilor revoltate „Așa te-nvață mă la școală?”. Nu am auzit aproape niciodată, „așa te-nvață mă părinții?”. Să nu uităm, din timpul unei zile 25% copilul este la școală, restul de 75% este în familie, ceea ce arată că familia și școala trebuie să fie parteneri, familia asumându-și o mare parte a educației, școala completând-o, atât în formarea personalități, cât și în devenirea ca om.
Îmi doresc ca mass-media să prezinte și aspectele pozitive din învățământ. Să nu citesc despre olimpici numai pe Facebook. Vreau să-i văd la televizor primiți la aeroport, atunci când vin cu medalii (deloc puține!) de la olimpiade internaționale. Să văd că profesorilor, care pregătesc acești olimpici, li se aduc mulțumiri publice, nu prin câteva rânduri ascunse undeva într-un ziar local. Și sunt foarte mulți profesori, merituoși, nu doar acei profesori care pregătesc elevii pentru olimpiade internaționale. Poate că aș vrea să văd la televizor mai des exemple de dascăli care, prin dăruire și prin tot ceea ce fac, schimbă în bine viața a zeci de mii de copii din țara aceasta. Și nu numai.
Personal aștept încă acea schimbare care să aducă bine tuturor, care să însemne un progres real, care să facă în așa fel încât să nu mai spunem mereu, că în Finlanda sau în Coreea este un învățământ excepțional, numai la noi e totul la pământ. Îmi doresc ca societatea să recunoască meritul profesorilor în viața tuturor celor care beneficiază de educație la școală. Îmi doresc să fim din nou respectați, așa cum erau respectați pe vremuri preotul și învățătorul într-un sat. Îmi doresc ca statutul de profesor să nu producă invidii de genul „uită, ăla stă 2-3 ore la școală, are vacanțe de 5 luni pe ani, și tot nu este mulțumit, mai vrea și salarii mari”. Aș vrea ca cei care nu sunt în sistemul de învățământ să înțeleagă, că pentru fiecare oră petrecută în fața elevilor, un profesor (vorbim de acei profesori dăruiți meseriei de dascăl) se pregătește 3-4 ore, cheltuind din banii personali pentru hârtie și toner la imprimanta de acasă, pentru materiale didactice pe care le confecționează singur, în timpul său „liber”, pentru ca să aibă puse la punct fișe de lucru și auxiliare didactice pentru toți copii din clasă, pentru ca să aibă documentele școlare la zi și materialele pentru lecții pregătite bine și frumos, iar lecția să fie pregătită atât de bine încât elevii să nu mai vrea să iasă în pauză etc. Aș vrea să se știe că un profesor trece de-a lungul carierei sale prin nenumărate examene pentru grade didactice, prin perfecționări periodice, prin cursuri de formare, care de cele mai multe ori nu costă puțin și care sunt plătite tot din banii personali. Și mai sunt multe, multe alte dorințe… pe care însă nu le mai înșir. Or fi multe, or fi greu de îndeplinit, dar sunt dorințele mele și aș spune că nu sunt nici pe departe imposibile.
Ar fi poate momentul unei concluzii: da, mi-a plăcut ce am trăit în școală ca elevă și ca studentă în anii comunismului, cu toate îngrădirile de atunci și într-o mare măsură îmi place și școala pe care o văd acum cu ochi de profesor. Spun într-o mare măsură, pentru că sunt destule cele pe care mi le-aș dori altfel, așa cum am înșirat anterior. Nu, nu-mi doresc să fie ca pe vremuri, pentru că este normal ca societatea și totul să progreseze, dar aș vrea să fie în așa fel încât să fie bine. Și acest bine să aducă bine tuturor. Pentru că o școală bună, înseamnă o societate sănătoasă, înseamnă o societate de succes. Sper să nu rămân cu speranțe… și să ne fie bine tuturor. Ar mai fi multe de spus, dar poate cu altă ocazie.
Viața pur și simplu... cu gânduri, trăiri, vise, speranțe ... 