Visul şi scara

Cred că ar trebui să schimb registrul de până acum. Fără lamentări, cu acceptarea urâtului, fără dispreţ. Trebuie să nu mai privesc lateral sau înapoi. Ci numai înainte. Aşa ar trebui. Dar cine poate? Promit să încerc.

De data aceasta vreau să mă refer la ceva simplu. La vise. Dar nu la visele somnului nopţii ci la visele cu ochii deschişi, la visele zilei. Unele vise sunt materiale şi cred că este normal să le aibă fiecare om: casă, maşină (nu este obligatorie), serviciu, concedii şi toate acele lucruri materiale pentru viaţa decentă de zi cu zi. Acestora le-aş spune mai degrabă dorinţe (o să spuneţi că dorinţa şi visul sunt sinonime cu aspiraţia, adică între ele). Dorinţele materiale nu le consider vise. Adevăratele vise nu sunt acestea. Sau cel puţin eu cred că un vis nu trebuie realizat prin mijloace materiale. Şi mai ales (!) nu prin mijloace necurate. Pentru că nu mai este vis atins. Este un vis cumpărat. V-ar plăcea să aveţi numai vise pe care să le cumpăraţi? Mie nu. Pentru că este nevoie de bani şi banii au fost întotdeauna ceva murdar. Şi asta în cazul în care mijlocul cu care se face plata sunt banii. Dar se ştie că există multe alte mijloace, necurate, prin care se pot cumpăra visele. Aşa că nu vreau să vorbesc despre vise cumpărate.

Îmi place să cred că ştim cu toţii ce este un vis. Toţi visăm. Şi de aceea vreau să mă refer doar la vise frumoase. Pentru a atinge orice vis avem de parcurs un drum. Poate fi un urcuş. Poate fi un drum lin. Poate fi un drum întortocheat. Dar oricum ar fi, e cert că trebuie trecute nişte obstacole. Sub diferite şi complicate (sau nu) forme.

Eu aleg ca drumul spre vis să fie o scară. Teologic vorbind scara are multe semnificaţii, dar eu nu voi privi scara din punct de vedere teologic. O privesc ca pe o scară. Şi spun că scara către un vis nu poate fi decât un urcuş. Pentru că eu vreau să urc scări, nu să cobor. Visele sunt toate sus şi de aceea urc spre vise. Sunt însă, destui cei care coboară spre vise. Şi tot aşa sunt şi ei. Jos cu visele lor mărunte. Ups! Hai să nu mă întorc iar la oamenii mici. Nu vreau să-i mai aduc în discuţie.

Revin la scară. La o scară, adică un vis. Îi privesc treptele, încerc încet să păşesc pe aceste trepte, una câte una. Trebuie ca fiecare treaptă să-mi amintească de un obstacol trecut. Şi sincer vorbind am avut şi vise pentru care scara a avut prea multe trepte. Mult prea multe. Dar le-am trecut. Şi de câte ori am ajuns la capătul scării, a durat foarte puţin până când am început să urc o altă scară, să am un alt vis. Pentru că-mi plac acele vise care, chiar cu nenumărate obstacole şi prea multe trepte, ajung să-mi aducă bucurie. Nu vreau să vorbesc despre visele neatinse. Poate că nici nu am avut prea multe vise pe care să nu le ating. Şi asta pentru că am ştiut să aleg pe ce scări să urc.

V-am pus pe gânduri? Voi câte vise aţi avut şi aveţi? Câte scări aţi urcat şi uneori la jumătatea lor v-aţi oprit? De câte ori v-aţi gândit la obstacolele pe care trebuie să le depăşiţi pentru a vă atinge visul? De câte ori urcând scări spre vise, dintr-o dată v-aţi trezit că scara se termină şi în locul ei apare o alta, care nu are sfârşit şi atunci aţi renunţat la a mai urca, adică aţi renunţat la vis? De câte ori v-aţi trezit cu ochii deschişi visând şi un pumn v-a trezit la realitate? Credeţi că realitatea nu poate consta în vise? În realitate trăind chiar trebuie să nu mai visăm, să nu mai sperăm? O, ba da! Evident că există realitatea frumoasă cu vise şi linişte, dar trebuie să ştim să o găsim.

Eu reuşesc să găsesc şi această realitate frumoasă. Uneori privesc o orhidee înflorită, dintre cele multe pe care le am şi ştiu că-mi răspunde la dragostea pe care i-o port şi la grija pe care o am pentru ea cu nişte minunăţii de flori. Şi privind ceva frumos îmi amintesc că urc o scară. Mai am câteva trepte. Şi cu aceste câteva trepte am atins încă un vis. Deja mă pregătesc pentru un alt vis. Voi?